Utopia 20.06.
Ma infioară gândul că n-ai mai veni aici. Te văd mereu în mine, te văd mereu în soarele de pe cer, în frunzele copacilor.
Vii mereu în ascuns în zori să mă urmăreşti cum dorm. Te apropii de mine, îţi simt respiraţia pe gâtul meu dezgolit şi tresar. Puteai fi o reverie, puteai să dispari. N-ai făcut-o. Lumina a pătruns de după perdea şi s-a revărsat peste chipul tău alb şi rece ca de piatră. Şi te îngheţi într-o statuie. Parcă mi-e teamă să te ating. Vei apune? Suflu uşor peste obrazul tău şi o roşeaţă începe să-l cuprindă. Deschizi ochii. Sunt calzi, se scaldă în nisip auriu. Îţi ating uşor, cu buricele degetelor, tâmpla dreaptă şi… suspini. Din privirea-ţi se revarsă acum marea. Te apropii de mine. Un centimetru ne desparte. Închid ochii şi tu începi să schiţezi cu nasul trăsăturile feţei mele; cobori în jos pe gât şi rămai acolo, cu faţa lipită. Mi-a fost atât de dor de tine, de noi. Dacă n-aş ştii că eşti atât de fragil, te-aş strânge în braţe. Te odihneşti pe pieptul meu dar când ridic mâna să o trec prin părul tău… te-ai evaporat deja. Am rămas singură acum, în camera mea, mai rece ca niciodată. Oare când vei mai răsări?