Te rog, apasă play şi apoi citeşte:

Eram deja pe jumătate adormită când în ureche mi se şopteşte printre suspine “Iartă-mă!”. Dar mi-era atât de somn că nu mai puteam spune sau face nimic.
Dimineaţa m-am trezit cu el, lângă mine, privindu-mă atent şi lângă, o tavă cu micul dejun.
- Bună dimineaţa, Albă ca Zăpada! Parcă ai ceva mai multă culoare în obraji…
Am surâs şi în loc de-ai ura o dimineaţă perfectă, aşa cum obişnuiam mereu, am pronunţat total alte cuvinte…
- Da, Chris, te iert.
A rămas blocat. N-a mai spus nimic. Probabil că nu înţelegea. Probabil înţelegea prea bine. M-aşteptam să izbucnească în scuze şi iertări, în îmbrăţişări, în sărutări. A zâmbit larg dar chinuit şi mi-a aşezat cu grijă tava în braţe.
- Dacă nu mănânci tot, mă supăr. Serios!
- Chris, ştii ce greu îmi e să golesc farfuria când tu îmi pui în faţă cât pentru 3 persoane, i-am răspuns revoltată, dar în acelaşi timp amuzată.
- Gata, mănâncă acolo!
A urmat o pauză de câteva minute, niciunul nu spunea nimic. Eu înghiţeam încet, bucată cu bucată din ceea ce-mi gătise el, şi el bea agitat dintr-un pahar cu apă, privind în gol, spre fereastră. Până când a tresărit făcându-mă să mă sperii şi să vărs puţin din apă pe mine.
- Am o idee! Sunt genial! A sărit din pat zâmbitor şi m-a tras de mână să mă dau jos din pat. Ai terminat de mâncat nu? Ei, şi dacă nu ai mâncat tot, ce? Ai timp destul pe drum.
L-am oprit:
- Stai, stai, stai. Întâi vii la mine şi mă ameninţi să mănânc tot, cum de altfel faci tot timpul, şi apoi îmi spui că nu e nici o problemă dacă n-am terminat de mâncat… Şi în plus, ce idei ai iarăşi? Cum adică “ai timp pe drum”? Care drum?
- Ooo, dar o să-ţi placă. Mult. Îmbracă-te, mă duc până jos, in 10 minute sunt înapoi. Să fi gata.
Îmi spunea asta în timp ce-şi trăgea tricoul pe el şi se încălţa. N-am apucat să spun nimic, el deja închisese uşa în urma lui. N-aveam de gând să-l bag în seama. Mă gândeam dacă avea rost să mai stau acolo sau ar fi fost mai bine să merg acasă. Îmi treceau prin cap tot felul de idei de-a-l refuza. Dar m-am oprit. De ce să mă opun iarăşi? Măcar o dată în viaţă să las lucrurile să curgă aşa cum vor, să nu mai schimb cursul apei… Da, eram hotărâtă. Nu ştiam dacă ne vom mai împăca, ştiam sigur că o legătură exista încă şi ne ţinea legaţi.
Am sărit din pat uitând de mâncare şi m-am întreptat spre dulap. Sigur mai aveam ceva haine pe acolo. Niciunul, poate din orgoliu, poate din dorinţa ascunsă de a nu renunţa, nu am făcut pasul acela. Acela nasol când doi oameni care au locuit împreună îl fac. Ştii tu, mutatul lucrurilor înapoi. Chestiile de genul “Am venit să-mi iau lucrurile” sau “Poftim, astea sunt toate lucrurile pe care le mai aveai la mine”. Ah, urăsc momentele alea. De-aia am şi evitat. În fine, jumătatea mea de dulap era încă acolo. A mea! Am ales rochiţa aceea albă cu flori roz. Acea rochie care îl scotea din minţi, care îmi dezvăluia inocenţa, care mă arăta ca pe o copilă inocentă, dar puternică. Aşa descria el bucata aia de material. Am luat-o pe mine, mi-am trecut de câteva ori peria prin păr şi m-am dat cu puţin roz pe pleoape şi puţin rimel şi apoi m-am admirat în oglindă. Uitasem cum e să fi frumoasă. Pe mine, fericirea mă făcea frumoasă. Uitasem cum e să o vezi pe fata cu păr bălai din oglindă zâmbind. În ultimul timp, ochii aceia nu mai erau ca cer senin de vară, eram mereu înnoraţi, şi ei descărcau multă ploaie. Uneori nici ploaie nu era. Dar seninătatea pierise de mult. Nu credeam c-am să mai văd cer senin în ochii mei. De fericire, îmi venea să plâng. Dar nu mi-am permis.
Chris a intrat fără să-l aud. Am simţit doar pe umărul meu o atingere caldă şi apoi i-am observat chipul serios în oglindă.
- Eşti atât de frumoasă.
M-am întors şi m-am observat reflectată în ochii lui blânzi. Se uita la mine şi aştepta. Avea răbdare, nu se grăbea. Într-un final, i-am zis doar atât:
- Doamne, mi-a fost atât de dor!
Simultan, parcă ţinute de mână, ca două surori, câte lacrimă, au evadat din ochii noştri. El nu a realizat că plânge, în schimb, înţelegea prin ce trec eu, fapt pentru care mi-a şters încet cu dosul palmei, lacrima ce avea să-şi facă cursul pe obrazul meu. Am zâmbit.
- Haide, trebuie să plecăm. Ne aşteaptă cineva.

Va urma…

OFF: Îmi cer mii de scuze pentru că n-am scris nimic pe blog de atâta timp. Am revenit însă cu ceva care, se pare, a plăcut multora. A! Mulţumesc celor care încă mai cred în “Suflet Pierdut” şi în cine sunt eu aici. Revin, curând.