Nemuritorul şi sufletul captiv în el.
extraterestului acum îi păleşte culoarea
şi încetul cu încetul el se risipeşte în vânt
deşi inima ei se joacă cu el de-a-nchisoarea
şi-o trage-nspre al ei veşnic mormânt.
domniţa suspină şi plânge, căci el o condamnă
la o viaţă deşartă, înconjurată de teamă,
iar pentru el, zmeul, ea nimic nu-nseamnă
şi viaţa-i se duce pe râu, se destramă.
şi iată că el, călare pe cal, dispare în neant.
abandonând, îngropată în lacrimi şi praf,
o mică prinţesă cu un suflet volant
şi speranţe, mai multe, adunate-ntr-un vraf.
şi extraterestrul nici măcar nu banuieşte
că ea încă zbiară şi murmură neîncetat,
după ale lui buze; a lui gură ea cerşeşte
şi viaţă în jurul lui şi-a croşetat.
acum micuţa, când acest drum ea îl sfârşeşte,
rămas bun îşi ia cu chipul zâmbitor,
gândind însă la dragostea ce imediat asfinţeşte
şi la al ei îndepărtat şi rece nemuritor.
o nouă potecă i se arată în cale
şi fata, voioasă păşeşte înainte
cu speranţa-ntr-o viaţă cu-ntâmplări epocale
şi un prinţ, un rege, care s-o alinte.
acum, după atâta timp, prinţesa,
priveşte îngândurată peste timp,
vâzându-şi nemuritoru-adesea,
amintindu-şi însă că trăieşte, totuşi într-un alt anotimp.
