Întuneric. Se aprinde încet o lumină în mijlocul scenei – Un bărbat îmbrăcat cu un tricou alb cu dungi orizontale negre, blugi negri şi bocanci maro priveşte undeva în depărtare. Preţ de câteva secunde nu se întâmplă nimic. Apoi, începe să se audă sunetul ploii din ce in ce mai tare. Bărbatul tresare şi se uită puţin speriat în jur. Se ridică şi fuge spre marginea sălii uitându-se în public. Lumina îl urmează, stingându-se încet. În colţul din dreapta al scenei apare un pat de spital şi acolo, un suflet de fată cu păr bălai, ochi albaştrii, cu o rochie albă, lungă, zvâcnind şi zbătându-se cu putere. Ploaia se înteţeşte, bătăile unei inimi se aud tot mai puternic şi mai rapid. El fuge înspre ea, o ia în braţe şi dansează. Ea nu poate sta pe picioare. Bărbatul o sărută lung. Pe fundal se aude “Hallelujah” de Jeff Buckley. Ea prinde putere, se desprinde din braţele lui şi începe să danseze alături de el.
Melodia se termină, ea cade la pământ zbătându-se. El o ia din nou în braţe, o sărută, dar ea nu-şi mai revine. Plânge şi se zbate în braţele lui de durere. Cad amandoi la pământ. Bărbatul continuă să o ţină la pieptul său. O sărută de zeci de ori şi nimic. Muzica începe să cânte din nou, fata nu reacţionează. Plânge şi scoate urlete surde – o doare. El nu-i dă drumul. Începe să plângă şi el, să zbiere… O iubeşte. Îl doare la fel de tare văzând-o cum suferă.
Lumină difuză, amandoi îmbrăţişaţi, plângând… Îl poţi auzi pe el strigând şi ploaia curgând. Apoi totul se opreşte. Pe scenă îşi face apariţia un bărbat ce seamănă cu un doctor însoţit de un altul. Primul se îndreaptă spre fată, fiind luată cu forţa din braţele iubitului, cel din urmă fiind imobilizat de cel de-al doilea bărbat. Doctorul o aşează pe pat şi se uită spre public: Sufletul ăsta ar trebui hrănit cu cianură. Dacă nici morfina nu-şi mai face efectul atunci asta e tot ce mai rămâne de făcut. Pregătiţi seringa, aduceţi formolul şi o fundă neagră!
El zbiară: Nuuuu!. Lumina se stinge. Se trage cortina.
Vreau să pot scrie fără să mă opresc la fiecare 5 secunde. Vreau să nu mai existe blocajul ăsta care cică se vrea a fi auto-apărare. Aiurea. Cred că am să mă duc la sfârşitul oraşului ăstuia unde voi sta cocoţată pe un nor, şi un domn îmbrăcat la frac îmi va cânta la pian tot ce îmi doresc eu. Va începe cu “Claire de Lune”, “Ballade Pour Adelline”, îmi va cânta chiar şi “Simply The Best” şi va încheia cu “Everything I Do”. Am să stau acolo până când am să mă simt mai bine şi-am să fiu hotărâtă să îndrept lucrurile. Am să beau limonadă la nesfârşit şi am să te privesc pe tine cum îl asculţi pe acelaşi domn în frac ce cântă la pian… Ţie îţi sună muzica altfel, ştiu. Avem ritmuri diferite şi fiecare dansează cu ego-ul lui. Mă voi conforma cu asta cu timpul. Deocamdată am să te privesc doar. Îmi ajunge asta pe moment. Tu să zâmbeşti doar, da?
p.s. în vacanţă oraşul e mai vesel, bucură-te!
Draga Andrei,
M-am hotarat. De astazi nu am sa te mai vizitez. Nici ca-mi pasa de tine.
Aseara am visat ca te vei intoarce dupa mine si-mi vei cere sa stau alaturi de tine. Si-as face-o doar pentru ca stii sa faci nenorocita aia de cafea atat de bine. Dar nu se poate, Andrei. Nu mai suntem copii, acum am crescut, hai sa fim adulti, da? Andrei, sa nu vii. Nu acum. Nu maine. Eu am sa-mi port mereu ochelarii cei rosii si poate candva ma vei recunoaste si atunci vei stii. Dar pana atunci nu.
Am lasat in buzunarul camasii tale preferate ecoul visului nostru. Sa-l pastrezi. Dar daca vrei, poti sa-l arunci. Trebuie doar sa-i dai drumul din maini, pe fereastra, un porumbel il va lua si mi-l va aduce mie. Dar Andrei, sa fii sigur de asta.
Am incercat sa rup o bucata din cerul tau dar mi-a fost frica. Stii cat de mult tin la tine si nu vreau sa ai si mai multa ploaie. Totusi, sa stii ca ploaia aduce belsug. De vei vedea intr-o zi de mai ca din norul acela vor curge lacrimi, sa stii ca sunt pentru tine. Am sa incerc insa sa le opresc, dar daca nu pot, Andrei, du-te la copacul nostru si rupe o crenguta pe care s-o plantezi chiar acolo, langa. Atunci imi va pieri singuratatea si ma voi simti mai bine.
Andrei, sunt nebuna, imi vine sa zbier, sa urlu, sa tip. Am sa te astept la podul unde se intersecteaza visele tale cu speranta mea. Acolo am sa fiu de vei vrea sa vii dupa mine.
Te iubesc, Andrei!
Tot eu, ca intotdeauna.
Scris în 24 mai…
Nu ştiu şi jur că nu înţeleg. Dispăruseşi de peste tot, până şi posterul de pe uşa mea îmi spunea asta. Îţi vedeam zilnic numele pe monitorul meu şi câteva pagini de Internet îmi povesteau despre tine dar eu eram mult mai atentă la muzica din căştile mele, pentru că deja subiectul nu mă mai interesa. Nu mă mai interesezi. Eşti trecut.
Dar apoi numele tău licărea pe ecranul telefonului meu. Şi poza cu papagalul. Şi butonul verde ieşea în evidenţă. Aş fi putut oricând să apăs pe roşu, dar cum verde înseamnă “go!”, vocea ta a început a-mi vorbi. Neschimbată, la fel ca înainte. Şi râsul e acelaşi. Eu încercam să îţi explic lipsa-mi, tu nu credeai nimic. Mă chemai la tine în timp ce cu mâna dreaptă o ţineai pe ea de mână. Ei, dar tu cum crezi că m-am simţit? Şi de ce m-ai mai căuta după atâta timp? De ce mă provoci? Nu crezi că te joci cu focul?
Şi ştii ce? Nu aveam habar nici măcar o secundă că totul va durea la fel ca în prima clipă. M-a ars, m-a sfâşiat, m-a rupt bucăţele.
Dar apoi a apărut el. În fiecare dimineaţă savurez cafeaua preferată alături de zâmbetul lui. Şi m-am mai adunat. Lucruri simple, tâmpite, ai spune tu, lucruri care însă, m-au salvat de tine. Lucruri ce mereu, continuă să mă salveze de existenţa ta şi de tot ce însemni tu. Un om lipsit de suflet. De-aia l-ai luat pe al meu în acea seară a lui martie?
Pentru că mereu pleci. Mereu revii. De ce naiba nu stai acolo şi mă laşi pe mine în pace? M-am săturat de toate astea, m-am săturat să revii mereu şi să-mi scot inima din piept pentru a o coase iarăşi şi iarăşi, din nou.