Suflet Pierdut

- O şosea mărginită de un lan de grâu. Cer albastru întrerupt de nori mari albi. Un om pe mijlocul şoselei. Un câine. Mort sau viu. Accidentat sau leneş. Un copac pe marginea drumului. O păpuşă veche din cârpă.
Imaginează-ţi!
TU eşti şoseaua, sau cerul, sau omul. Poţi fi un câine, mort, viu, accidentat sau leneş. Copacul. Poţi fi chiar el, sau poţi fi păpuşa veche din cârpă aruncată într-un şanţ.
În fond şi la urma urmei cine te mai cunoaşte? Cine ştie cu adevărat cine eşti? Nici tu nu mai ştii exact ce eşti, în ce substanţă şi formă de mai găseşti, pe ce lume mai exişti.
Ce spui de EA? Unde ai încadra-o?

- EA?
- Da, chiar ea. Unde e ea?
- E acolo unde nu sunt eu.
- Ce spui?
- Ea e complementul meu. Uită-te, o vezi? Eu pot fi şoseaua. Închisă la culoare, fadă, cu multe gropi. Ăsta sunt eu. Dar ea?  Lanul de grâu se pierde în părul ei, cerul s-a prins în mrejele ochiilor ei, iar norii… norii sunt lumina privirii ei.
- Un om pe mijlocul şoselei. Cine e?
- Sunt eu, nu mă recunoşti?
- Plânge?
- Da. E trist. O tristeţe dureroasă îl apasă.
- Şi apare un câine.
- …şi-a murit.
- Păi nu era om?
- Păi nu ai zis tu că e câine?
- A murit?
- Da.
- De ce a murit? De ce nu a luptat?
- Tu te-ai mai lupta chiar dacă n-ai mai avea pentru ce?
- …
- Până şi copacul ăla de la marginea drumului. Îl vezi? E singur, trist. Aproape că e ofilit.
- De tristeţe?
- De tristeţe.
- Şi păpuşa?
- Aş vrea să fie ea. Sau cel puţin să o întruchipeze pe ea. Măcar să existe acolo fizic lângă mine, dacă tot a plecat.
- Lângă tine?
- Păi n-am zis că-s mort?
- Nu era câinele ăla?
- Sunt eu.
- Şi peisajul? Unde mai e toata frumuseţea?
- Sunt ei doi. El zace mort de durere şi tristeţe. Ea a plecat, lăsând în urmă doar o păpuşă veche de cârpă.  Povestea lor stă scrisă pe frunzele unui copac singuratic lângă o şosea mărginită de un lan de grâu. Ea îl veghează de sus. Poţi vedea asta pe cerul albastru interupt de acei nori albi.
- S-au iubit?
- Mult.

* Asta e o încercare pentru concursul susţinut, acum ceva timp, de către Tudor Chirilă.