Suflet Pierdut

“Bună dimineaţa!” îmi spunea o voce caldă într-o dimineaţă de martie în timp ce pe obraz simţeam sărutarea-i suavă. Am reuşit după câteva clipe să deschid ochii. Nu visam? Stătea în faţa mea cu un zâmbet pe care îl adoram şi o privire care mă încălzea. Avea în braţe o tavă cu micul dejun. Suc de portocale, pâine, unt şi dulceaţă de… trandafiri. A, şi un trandafir adevărat. Mi-a fost teamă să clipesc. Întreg decorul era scos, parcă, dintr-un film hollywoodian încât pentru o clipă am crezut că sunt protagonista unui nou film care mă va face celebritate peste noapte. Am închis ochii, am strâns în pumn colţul păturii. O clipă a durat şi-o mână caldă mi-a desfăcut cu tandreţe pumnul. Am deschis ochii, el era încă acolo. Atunci am realizat că nu e vorba de nici o peliculă de mari proporţii, nici de un vis. Trăiam un basm, eram o prinţesă iar prinţul meu era un adevărat… prinţ. Realizând toate aceste lucruri, i-am sărit în braţe, fără a mă mai gândi la orice. L-am îmbrăţişat plină de dorinţa de-al săruta în semn de mulţumire. Mulţumire pentru faptul că exista atunci, acolo. El m-a îndepărtat din braţele lui râzând zgomotos. Nu mă ignora, nu era vorba că nu-mi impărtăşea sentimentele, era doar stângăcia mea care-şi făcea din nou simţită prezenţa. Eram pe punctul de a vărsa paharul şi tava micului dejun pregătite cu atâta drag şi migală de el. Mi-a ciufulit părul chicotind iar eu m-am strâmbat la el ca un copil râzgâiat. Mi-a întins tava în braţe rostind doar un scurt “Mai multă atenţie, te rog.” Am râs, înghiontindu-l. S-a încruntat indicându-mi cu mare seriozitate tava cu mâncare. Amuzată mi-am îndreptat privirea spre rodul încercării lui matinale de a mă impresiona, căutând acel ceva cu care să încep, când… am observat că tulpina trandafirului era înconjurată de un mic disc argintiu ce strălucea. Era…? Era ceea ce credeam eu? L-am privit şi mai zâmbitoare iar el a dat surâzător din umeri îndemnându-mă la… acel mic lucru. Mic? Era ceva mare şi important pentru mine. Am ridicat trandafirul, am scos inelul şi l-am rugat să mi-l aşeze frumos pe deget. Imaginea-mi tremura, lăcrimam. Plângeam, chiar. Dar râdeam în acelaşi timp. Erau lacrimi de fericire. M-a sărutat că abia mai ştiam că trebuie să mai şi respir, apoi i-am sărit în braţe ca un mic pui de pisică. Când m-am dezlipit de el, privirea mi-a fugit pe tavă. În locul în care fusese aşezată floarea, stătea scris foarte caligrafic: “Povestea abia acum începe.”