Suflet Pierdut

Ne întâlneam întotdeauna în parcul de lângă casa mea. Ştii, parcul acela frumos înflorit şi cu pârâul care trece prin el… Ah, stai! Defapt tu nu ştii. Nimeni nu ştie. E parcul nostru. Al meu şi al lui. De multe ori venea şi mă lua de acasă. Suna la uşă şi deşi era invitat înăuntru, alegea să mă aştepte pe scările casei mele. Uneori se ducea în grădină şi stătea pe balansoar până coboram eu. Era un băiat foarte ingenios! Nu ştiu cum făcea că mereu scotea de la spate câte o floare, aşa, când nu te aştepţi. Îi plăcea să facă surprize şi mie îmi place să mi se facă surprize. Odată a venit la cinci dimineaţa după mine, mi-a spus să îmi iau câteva haine şi m-a urcat pe motor. Da, are un motor superb, o bijuterie mai veche, amintire de la tatăl său. Revenind, ştii unde m-a dus ? La mare. Ştiam că îmi place marea, că acolo mă întâlnesc eu cel mai bine cu…mine, ştia de relaţia mea specială cu marea, delfinii, stelele… Unii ar fi zis că sunt nebună dacă le-aş fi povestit cât de mult cred eu în stele, în mare, în lucrurile astea magice şi întâlnite mai mult în poveştile din copilărie. El nu. El mă privea cu ochii mari şi-mi sorbea fiecare cuvânt. Ar fi făcut orice numai să nu mă vadă tristă. Nu mi-a zis-o el, mi-am dat eu seama. Nu îi plăcea să vorbească despre sentimentele lui. Rareori se întâmpla să îmi spună că mă iubeşte. Defapt, nu a spus-o niciodată. Din  mai multe motive. Era de părere că “te iubesc!” şi-a pierdut însemnătatea pentru că acum toată lumea spune asta deşi nu o simte. Aşa că a ales să nu vorbească prea mult ci defapt să arate prin fapte că simte. Da. Era atât de grijuliu! Când am fost internată în spital a stat zi şi noapte lângă mine în salon. Ar fi intrat şi în sala de operaţie dacă l-ar fi lăsat doctorii.

Uneori am impresia că defapt EL a fost un vis. Oare…?

Va urma…