Jocul copilăriei mele 22.09.
Perioada copilăriei a fost poate cea mai frumoasă dintre cele trăite până acum. Trăiam într-o epocă fără griji, parcă într-un glob de sticlă şi nici un rău nu ne putea atinge, iar tot ce făceam era să ne jucăm cu ceilalţi copii. O perioadă pe care o numesc adeseori “de-a v-aţi ascunselea”. De ce? Pentru că aşa se numeşte şi jocul mai mereu prezent în zburdălniciile noastre.
Îmi amintesc cu mare plăcere cum ne strângeam în seri calde de vară, câteva zeci de copii din tot cartierul şi ne jucam până când se auzeau din toate colţurile, voci îngrijorate ce ne chemau în casă.
Regulile jocului sunt ca cineva “să pună capul”, adică să fie pe post de căutator şi să numere până la un anumit număr. Restul copiilor se ascund. “Căutatorul”, să-l numim aşa, trebuie să îi.. caute. Ultimul copil care va fi găsit va fi următorul care va cauta.
Bineînţeles că la fel ca în aproximativ orice joc, se şi trişează. Mulţi se ascundeau mult prea departe încât nu puteau fi găsiţi, alţii încercau să nu se nimerească ei la căutat… De multe ori, mulţi dintre noi schimbam între noi o şapcă, o bluză pentru a nu fi recunoscuţi. Atunci când cel care căuta ne confunda, mai căuta încă o dată.
Mie îmi plăcea să “pun capul”, să caut. Îmi plăcea faptul că atenţia mea acordată deja jocului, era de data asta dublată. Trebuia să fiu şi mai atentă ca nu cumva, cineva să vină prin spatele meu. Pe lângă această calitate, spun eu, de atent trebuia să mai dispui şi de o anumita condiţie fizică pentru a putea fugi destul de repede.
Îmi aduc şi acum aminte că aveam cele mai ciudate ascunzători. Sub maşini sau prin remorcile lor, în copacii mai deşi, în iarba mai înaltă… Îmi plăcea, era amuzant şi destul de palpitant, atunci.
“De-a v-aţi ascunselea”. Jocul copilăriei mele, joc care-mi aduce mereu un zâmbet larg pe buze, joc care mi-ar face mare plăcere să-l mai… joc. La propriu; că la figurat o facem cu toţii, de multe ori însă fără să ne dăm seama. Ne ascundem deseori de cei din jurul nostru, de adevăr, şi încercăm să trişăm, cu gândul ca doar nouă să ne fie bine. Ăsta e un joc pentru laşi, vorbind la figurat, însă la propriu, e jocul copilărie mele… şi poate şi alei tale.