Suflet Pierdut

Mulţumim Razz, Claudia, Laurenţiu, Miha şi Teacher C. !

Oricât aş vrea să ascund asta, oricât aş fugi de toate acestea, sunt dezamăgită, sunt tristă şi revoltată. Nu-mi găsesc cuvintele. Scriu pagini întregi apoi le citesc şi le arunc mototolite într-un colţ.  Mă uit în oglindă şi uneori parcă nu mai recunosc gura ce stă serioasă şi nici ochii a căror lumină parcă vrea să se stingă… De mâine dimineaţă voi zâmbi cu sufletul, nu doar chinuit, cu chipul.

Let the piano play for me…

A fost frumos. Nu regret deloc. Mi-e dor, , mi-e greu, dar nu se mai poate. Îmi pare rău… Cândva o să uităm şi vor rămâne doar lucrurile frumoase. Şi amintirile. Şi visele avute împreună.

Ţi-am zis cât de mult urăsc ploaia? N-am mai putut să mă ascund în spatele ei. Mi-am spalat obrajii şi n-a fost ploaia de fapt.

Dar o să rămâi aici, da?

Îmi pare rău…

M-am trezit pierdută printre cearceafurile tale căutându-te. Şi nu te-am găsit. Pentru o clipă am simţit din nou disperarea. Dar am deschis larg ochii şi… iată-te. Stai tolănit în balansoarul de pe terasă. Eşti parcă o statuie. O statuie măreaţă. Nemişcat, îmbrăcat în alb, cu părul ciufulit şi vântul şlefuindu-ţi chipul. Aş sta aşa zile şi nopţi şi iar zile şi iar nopţi. Privindu-te. Tu nu eşti ca ceilalţi. Cei de afară. Tu eşti altfel. Ei nu zâmbesc în felul tău, ei nu vorbesc în felul tău. Ei nu pot fi şi statuie şi om în acelaşi timp. Ei nu au inima ta. Tu eşti doar un om suflat cu lut. Doar. Ce lucruri spun? Ai putea fi robot, elefant sau un copac. Eu tot te-aş adora. Nu pentru cine eşti ci pentru ce eşti. Chip de lut şi miez uman. Fiinţă rară, scoasă din fabulosul basmelor de demult. Şi totuşi eşti real şi palpabil. Te întorci spre mine şi eu mă prefac că dorm. Te apropii cu paşi de felin şi mă-nvălui cu parfumul tău. Posedată de tine şi ego-ul tău mult prea dependent de mine, mă ridic şi m-agăţ de tine ca un pui de mama sa şi te las să mă porţi în valuri, pe drumuri cunoscute doar te tine. Şi plutim sus, aproape de tavan gândindu-ne că de sus, lumea pare mai mică şi ne putem considera mici stăpâni ai marii lumi. Şi apoi ne lăsăm duşi de vântul ce intră pe ferestră, înapoi în pat unde ne luptăm cu batalioane demonice şi oşti malefice pentru apărarea fluturilor şi florilor ce ne încojoară. Dar pe tine te-au înjunghiat cu sabia şi… şi lutul s-a spart. Şi eşti om şi statuie, statuie şi om. Erai. Adio!

MULŢUMESC!!!