- Cum te simţi?
Tocmai am leşinat de emoţie. Tremur ca un câine plouat şi el e la nici măcar jumătate de metru de mine. Cum m-aş putea simţi?
- Sunt bine, am şoptit şi-am dat să mă ridic. Trebuie să plec.
- Nu, nu, nu şi nu! Mai că a strigat la mine. Şi m-a luat de mână. La naiba! Avea mâine aşa calde… Îl strângeam de mână, mai aveam puţin şi-l trăgeam lângă mine să mă ţină în braţe. Nu, tu trebuie să fii conştientă. Trecutul rămâne trecut.
- Dar…
- Nici un dar. Lasă revoltele. Astazi dormi aici.
Am făcut ochii mari, de-abia îi ţineam deschişi de la starea nu prea grozavă pe care o aveam. Făceam pe viteaza, oricum.
- Mă… Mă duc acasă! şi l-am împins făcându-mi loc să mă ridic din pat. El a zâmbit şmechereşte şi mi-a făcut loc.
- Bine, bine. Du-te. Mi-a întins doar mâna să mă ajute dar orgolioasa din mine i-a dat peste mână şi m-am ridicat. Doua secunde după aceea m-am găsit în braţele lui.
- Parcă spuneai că mergi acasă, chicotea el în timp ce aşeza o pătură peste mine. Mă duc să îţi aduc ceva să te schimbi, să îţi fie mai comod să dormi. Stai aici, nu te mişca.
- Aş face-o, dar nu am cum, am pufnit eu. A plecat în altă cameră. Eu eram iarăşi în patul lui. Când o să îi povestesc Carinei o să îmi scoată ochii din nou cu “ţi-am zis eu!”. Nu asta aveam de gând. Nu asta am de gând. Nu mai vreau să stau o clipă în patul ăsta. Prea multe amintiri. Dureroase.
- Uite, ai aici să te schimbi, da?
Am murmurat un “da” scurt fără măcar să văd despre ce e vorba.
- Atunci mă duc dincolo până te schimbi.
Ţi-am spus vreodată cât de amuzant e el? Acum se fâstâcea ca un mormoloc neştiind ce să facă şi pe unde să o ia. Of, ce dor îmi era de zăpăceala lui!
- Ai face bine să te cari pentru doua minute de aici!!! am strigat eu când el se afla deja în cealaltă cameră.
M-am ridicat încet în picioare, la marginea patului şi acolo era. Frumos împăturită. Camaşa alba. Acea cămaşă albă. Am cumparat-o împreună, pentru el. A purtat-o o singură dată, în acea zi şi de atunci a fost ca şi a mea. Ce amintiri…
- Pot să intru? Continue reading
Am stat mai bine de zece minute în faţa uşii apartamentului lui. Zece minute. Într-un final am apăsat scurt pe butonul soneriei. Doar nu era să plec după atâtea eforturi. Cum ce eforturi? Crezi că îmi e uşor să merg să îl văd, să vorbesc cu el? Am sunat o dată, apoi încă o dată. Şi-a deschis…
- Bună! Scuză-mă că te deranjez la ora asta. Vroiam doar să… Lasă. Scuze şi noapte bună! Şi-am dat să mă întorc să plec, dar m-a prins de mână.
- Nu, stai! Ce s-a întamplat? Eşti bine?
- A! Eu? Cum sunt eu? Nu de-asta am venit…
- …
- …
- …
- Sunt bine. Cred. Dar asta nu contează acum. Am venit să te văd. Să văd ce faci. A trecut ceva timp de… de atunci. Mai ştii?
- Nu înţeleg.
- Era de aşteptat.
- …
- Stai liniştit. Nu mă surprinde faptul că sunt singura care a pus suflet. Nu mă surprinde faptul că îmi iubeai ochii fără să simţi defapt asta. “Eu nu fac nimic, tu faci totul” au fost nişte cuvinte care mi-au plăcut atât de mult. Atât de mult. Şi practic nu făceai nimic. Privirea aia atât de profundă mă îmbăta de fiecare dată când o întâlneam. Simplul fapt că îţi treceai mâna prin părul meu mă făcea să tresar şi-năutru-mi se năşteau fel de fel de fluturi şi vietăţi colorate. Atingerile accidentale de mână îmi aminteau cât de mult îmi place mie să zâmbesc. Îmi desenai cu degetul flori, inimioare şi steluţe în palmă iar mai apoi eu închideam pumnul pentru a nu le pierde. Ne sărutam ca doi nebuni uitând de cei din jur, de sticla de pe masă, de ţigara uitată de mult în colţul scrumierei. Părul meu ne încojura protejându-ne parcă.
Şi ne ţineam de mână pe stradă. Aveam glumele noastre pe care doar noi le înţelegeam, glume la care doar noi râdeam cu atâta poftă. Şi strângeam căţeii abandonaţi de pe străzi şi ne jucam cu ei.
Odată ţi-am zis că nu mai vreau să te pup. “Mă iriţi!” Râdeai ca un copil nevinovat spunându-mi “Dar… doar azi m-am ras!”. Sau într-o zi, când eu mâncam cu poftă o felie de lămâie mi-ai întors remarca spunându-mi că sunt prea acră ca să mă mai pupi… Hehe!
- Dar, stai! Continue reading
The stars are bright, might make a wish, if I believed in that shit.
Pe naiba conspiră! Coelho zicea: “Când îţi doreşti cu ardoare ceva, întreg universul conspiră pentru a te ajuta să-ţi împlineşti dorinţa” Am susţinut sus şi tare asta. Da mă, universul e bun cu tine şi te ajută. Speranţa a fost ‘ai mai puternică şi credeam în toata chestia asta cu universul şi bla bla. Nu zic că nu mi s-a şi demonstrat. Dar uneori visezi cu fiecare părticică a ta la (un) ceva şi Universul e atât de al naibii că te ignoră şi nu face nimic. Tu cazi, dar te ridici… că deh, Universul. Cazi din nou dar ştii bine, cosmosul e acolo. Şi cazi iar şi cazi iar şi al dracu’ macrocosm face pe nebunul şi-ţi uită numele. Şi atunci ce-i de făcut?
Uneori îmi vine să las dracu’ toate visele şi speranţele. Universul ăsta e dureros de nenorocit!
