Ante Scriptum: Am schimbat tema. E singura deocamdată care îmi place. Any opinions? Any suggestions?

Se împlinesc 3 săptămâni de când nu am mai scris pe blog. E groaznic să stai aproape în fiecare noapte cu pagina deschisă şi să te prindă răsăritul cu pagina… tot aşa. Mai că nu m-a luat plânsul din cauza faptului că nu mai pot scrie nimic. Am 22 de drafturi. Texte începute, texte însă fără nici un final. Lăsate în aer. Părăsite. Diverse persoane m-au certat pe motivul că blogul e lăsat să moară… Aş putea scrie foarte bine despre reclama cu pufuleţii, despre taximetriştii de-a dreptul greţoşi, despre aurolacii din gară, despre obsesia fetelor pentru Robert Pattinson sau aş putea să vă povestesc ce am păţit aseară în drum spre Oana. Dar nu despre asta vorbeşte “Suflet Pierdut”.  “Suflet Pierdut” vorbeşte despre vise, fluturi, speranţe şi mai ales iubire. Nu pot sa îi pun aceeaşi oală şi pe tâmpiţii ce-au făcut reclama de la Coca-Cola sau cocalarii ce fluieră dupa orice are par lung şi piept voluminos…

Lacuna asta mi-a dat de gândit mult. Probabil voi închide blogul ăsta. Poate îl voi lăsa să moară şi-l voi ţine doar ca amintire. Cineva mi-a sugerat să-l printez şi să am ca am amintire şi un “Suflet Pierdut” palpabil. Poate o să continui să scriu doar uneori aici şi poate, doar pentru mine şi voi deschide un alt blog unde voi posta mai multe. Poate că nu o să mai scriu deloc. Deşi scrisul face parte din mine…

La naiba! Pe cine mint? James A. Michener spunea:

I love writing. I love the swirl and swing of words as they tangle with human emotion.

Asta-s eu. Eu sunt acelaşi James care scria cuvintele alea. Poate chiar exagerez cu autocritica. Poate defapt sunt mai inspirată ca niciodată. E amuzant să simţi multe chestii, dar să nu poţi spune un cuvânt. Dar poate că uneori nici nu e nevoie să spui ceva pentru că totul e subînţeles.

Da, revin zilele astea cu un post nou nouţ. No matter what people tell you, words and ideas can change the world. (Dead Poets Society) Încă mai cred asta, încă mai cred că oricine poate reuşi în viaţă. Ştiu sigur că visele se împlinesc.

Poate…

De două săptămâni încerc zilnic să scriu ceva pe blog şi trec ore întregi şi pagina rămâne la fel de nudă. Nu mi s-a mai întamplat niciodată să nu pot scrie nici măcar o propoziţie care să sune cât de cât ok. Acum, că tot a fost ziua mea, am măcar o ocazie şi un motiv bun să fiu prezentă pe-aici şi măcar să mulţumesc celor care au fost “aici” cu mine. Începând de la mama, fra’, etc până la ăla mic şi negru ce respiră greu. Wishlist-ul a lipsit anul ăsta dar staţi liniştiţi că tot nu scăpaţi, mai sunt câteva luni şi vin Moşii. Niculaie şi Crăciun. Yahoo!!!

Deci, la mulţi ani mie! =))

p.s. Special thanks to Mama şi tortu’, Kitty şi vizita, Ălanegru şi sfaturile despre dietă. :D

S-a dus visul. S-au terminat poveştile.
Făt Frumos a plecat de mult,
Făt Frumos nu se mai luptă cu zmei, nu mai salvează prinţese.
Făt Frumos s-a transformat în balaur.
Sau căpcăun. Un înger rău i-a luat locul.
Făt Frumos n-a iubit niciodată.
Nu mai ştie să viseaze deşi el dăruia vise.
Făt Frumos nu ştie ce-i aia iubire.
El nu mai vrea eternitate, fericire?
Făt Frumos e un prost.
Zgripţuroaica nu va fi niciodată o zână bună.
Făt Frumos a uitat drumul spre castel.
Şi calul… Până şi pe el l-a lăsat aici.

Făt Frumos, ţi-ai uitat sabia!
M-ai uitat pe mine.

Făt Frumos a murit.

Mi-e frig…

Să zâmbim, aşadar! Viaţa e atât de scurtă, întotocheată şi surprinzătoare… Oameni buni, fiţi egoişti pentru câteva clipe! Găsiţi-vă câteva clipe pentru voi. Aveţi grijă de voi. Fiţi mai precauţi, nu vă lăsaţi sufletele la vedere. Lumea asta e plină de zmei. Ei ar putea veni de nicăieri şi vi le-ar rupe bucaţi, bucăţele. Protejaţi-vă de umbrele astea, nu le lăsaţi să vă domine! Dacă într-adevăr se întâmplă să o păţiţi, nu disperaţi. Ştiu că nu mai avem răbdare să construim puzzle-uri, poate nici măcar pe cele ale sufletelor noastre… Uneori suntem atât de comozi că luam totul de-a gata: pe noi, pe cei din jur. E nevoie de răbdare şi puţină voinţă. Un zâmbet de s-ar strecura, ar fi minunat. Apoi o să vedeţi că totul o să înceapă să capete formă şi culoare. Frântură cu frântură, bucăţică cu bucăţică. Totul va reveni apoi la normal. Dar nu se va ajunge acolo şi voi ştiţi bine asta. Aveţi grijă de voi, vă rog! Şi… zâmbiţi, viaţa nu e aşa o curvă, totuşi. Trebuie doar să o împingi şi tu, puţin, de la spate în direcţia bună. Uneori tind să cred că oamenii îşi fac singuri norocul.

Hai că nu-i aşa de rău! :-)