Suflet Pierdut

Ai uitat de mine? Te-am căutat prin hainele demult uitate în dulap. Nu le-am mai purtat de atunci. M-am scotocit prin buzunare, poate ai rătăcit vreo şoaptă pe acolo. În valiză nu erai, puteai lăsa şi tu acolo un zâmbet măcar, să ştii. Am întors toată casa pe dos, nu erai. Mi-am întors sufletul pe dos, erai peste tot, dar nu te vedem. Te-am găsit în sfârşit pe coridorul aburind a flori de primăvară. Am ieşit afară. Vântul aducea şoaptele tale, ploaia… săruturile. Soarele era zâmbetul tău, iar privirea ta era peste tot; florile, iarba, pomii. Dar a venit seara. Am rămas doar cu şoaptele care deveneau din ce în ce mai puternice. Mă dureau urechile, nu mai rezistam să te ascult dar să nu te pot vedea. Fugeam în picioarele goale pe coridorul rece. Am trecut de camere mari, de fel şi fel de oameni, coridorul parcă nu se mai termina. M-am oprit. Mă scurgeam. Dacă nu ploua înăuntru, atunci de ce aveam picături de ploaie pe faţă? De ce veneau acestea din ochii mei? Am continuat să fug, iar ploaia curgea din ochii mei… Unii spun că ploaia aduce fericire, dar eu nu mă simţeam deloc bine. Nu-mi mai simţeam picioarele. Dar stai, m-am oprit. Zăceam deja cu faţa lipită de podea. De podeaua rece. Suspinam încet şi încercam să pronunţ ceva, dar până să descifrez ce… a fost prea târziu. Închisesem ochii şi… şi gata?

Zace pe podea încercând să-şi apere sufletul dezgolit. Dezgolit de sentimente, principii, trăiri. Tristeţea e tronul în care îi şade inima măcinată, roasă de propriile învinovăţiri. La revedere inimă, la revedere suflet! A plecat, a lăsat tot ce avea mai de preţ. E goală acum, dar nu mai poate simţi nimic. O sa fie bine, o sa îl găseşti, poate, în acea lume şi o să îţi recapeţi totul. O să fie bine! Adio!

Astăzi am fost întrebată dacă eu cred că viaţa are sens, dacă merită trăită şi cum cred eu că trebuie ea trăită… Răspunsul meu s-a bazat pe două lucruri pe care le repet în fiecare zi, ca ăl’ de tot zice nu drogurilor.

Primul lucru e ca întotdeauna, indiferent de rele, de bune, să zâmbeşti, deoarece aşa e mult mai uşor să treci peste orice. Un zâmbet e un cadou bun pentru cineva, pentru că în ultimul timp am uitat să mai zâmbim, totţi suntem din ce în ce mai monotoni… un zâmbet poate aduce un alt zâmbet. Un zâmbet este poate… cel mai pur lucru pe care îl poate avea un om. Aşa că da, am început să urez lumii: multe zâmbete! Atât primite, cât şi date!

Un al doilea lucru important în viaţa unei persoane este credinţa. Nu mă refer neapărat la acel “Dumnezeu”… El poate fi regăsit în diferite forme, la fiecare persoană. Depinde. Mă refer aşadar la un “ceva” în care să crezi. Nu contează în ce, dar să crezi în acel ceva cu toată fiinţa ta, pentru că atunci… universul va conspira pentru a te ajuta în a-ţi îndeplini visul.

Deci da, zâmbetul şi credinţa ar fi cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le facem în viaţă. Aşa trebuie trăită viaţa! Aşa că, de acum încolo, să vă văd zâmbind. Pe bune ca e un tratament bun, te vindeci mai repede de orice tristeţe!

N-am dreptate?

p.s. Ăsta e un post atââât de vechi. l-am ţinut mereu în draft.

Cândva eram doar o copilă, curând voi fi o femeie.
Cândva eram o laşă, curând voi fi o luptătoare.
Cândva nu spuneam nimic, curând voi avea curaj să vorbesc.
Cândva aveam doar speranţă, curând voi avea şi vise împlinite.
Cândva aveam încredere oarbă în toţi, curând voi fi mai grijulie.
Cândva plângeam pentru EL, curând va fi doar o amintire.
Cândva credeam în EL, curând îmi voi da seama că EL nu e totul
Cândva l-am iubit, curând va fi doar o mare realizare.
Cândva eram NOI, curând vom fi doar “eu” şi “tu”?
Nu. Cândva eram doar “eu” şi “tu” iar, curând vom fi “NOI!”

Cândva… curând… ?
Care e al tău CÂNDVA, al tău CURÂND ?