Suflet Pierdut

Heii!!
Săptămâna asta am fost dată dispărută. Zeci de “missed calls” şi sms-uri pe telefoane, mailuri necitite, dm-uri pe twitter, offline-uri pe messenger. Lumea s-a gândit la ce-i mai rău! Doamne Fereşte! Unii aveau de gând să recurgă la metode extreme pentru a da de mine. Mai bine nu! Aşa că era cazul să mă trezesc, să revin la realitate, nu-i aşa?

Multe n-am făcut. Adică am stat ca o cloşcă toată ziua în casă. Leguminoasa mi se spune, încântată de cunoştinţă. Motivul? Motivele? Dar n-are rost… Sunt “ţîşpe” motive, unele stupide, banale, tâmpite, altele care nu merită dezvăluite, altele care nu pot fi dezvăluite.
Şi uite aşa, stând eu în casă mai toată ziua, am scris câteva posturi -să tot fie vreo 20 şi ceva- care-şi duc liniştite viaţa în “drafts” şi care puţin probabil că o să apară curând pe-aici ca şi “published”. Patience, my dears! Aaa! Am scris şi “jurnalul unei amintiri” părţile III, IV şi V, dar care, cu siguranţă, nu vor ajunge în stare brută pe blog. Vor suferi ceva modificări, ca de obicei. (Nota: Uneori mă implic mult prea tare în posturi şi risc să dau prea mult într-un singur post, pe un singur subiect. Baby steps!)

Aa! Se putea să uit? Singura seară când m-am ridicat în sfârşit din pat şi am lăsat Gossip Girl-ul şi pentru mai târziu a fost Sâmbătă (28 martie) când am luat-o pe Iulia de mânuţă şi-am mers în Librăria Humanitas unde ne-am întâlnit cu Mircea Cărtărescu. (:heart:) Un om simplu şi modest. A şi spus că el încă nu a scris nimic “mare”, nimic important (Nici măcar Orbitor!) şi că următoarea lui carte va fi acel “ceva” măreţ. Mi-a plăcut de el. Sincer, deschis, uneori glumeţ! Nu degeaba se află printre preferaţii mei!

Meanwhile, am schimbat şi tema (Hai cu primăvara aia!), am adăugat şi în sidebar un păsăroi albastru care trimite către contul meu de twitter, am şi răspuns la comentarii, la dm-uri pe twitter… Mai rămân sms-urile, telefoanele-urile, mailurile, offline-urile…

Dar parcă totuşi mi-a prins bine starea asta! Are şi ea părţile ei bune. Stai! Voi ce faceţi? Mi-era dor de voi, v-am zis?

p.s. Pot să mă umflu în pene şi să mi-o iau puţin în cap? Am fost întrebată de multe ori: “De ce nu te apuci să scrii o carte?”. Iniţial m-am încruntat la fiece persoană îmi punea întrebarea asta, apoi… m-am mai gândit. Poate chiar mi-ar plăcea să fiu citită de un public mai larg, să îmi văd cartea într-o librărie şi să zăresc lumea cum o răsfoieşte curioasă. Dar în fond şi la urma urmei, sunt încă doar o puştoaică… Rămâne însă undeva pe lista “What i would like to do”. IN THE FUTURE? Aştept feedback şi de la voi. Poate poate? De apucat, oricum m-am apucat deja. Idei sunt multe, sa vedem ce-o sa iasa. Oricum, o carte nu o scrii intr-o saptamana!

Nu e vis! Ştiu sigur!

Azi ne-am văzut. După 4 luni. EL a fost plecat din ţară. Ne-am întâlnit în faţa clădirii unde lucrează el. L-am văzut cum ieşea din clădire, la fel de zâmbăreţ cum îl ştiam şi-mi venea să fug spre el şi să îi sar în braţe. Dar nu am făcut-o pentru că nu eram singuri. Mai era încă o prietenă de-a mea cu mine. A! Da! Nimeni nu ştie de NOI. Deşi avem o legătură atât de puternică… Mulţi ştiu că mi-e doar prieten şi atât. Şi atât…

Astăzi am fost iar la el. Are un apartament drăguţ şi cochet într-o vilă de apartamente chiar lângă parcul acela superb. Deseori mă găsea lipită cu nasul de geam privind doar parcul de peste drum, sau norii. Alteori, mă găsea tolănită în pat privind în gol tavanul. “Unde eşti?” mă întreba cu nişte ochi sclipitori. “Undeva pe malul mării. Şi briza mării îmi mângâie părul. Şi tu mă ţii strâns de mână. Şi apoi alergăm printre valuri. Ca delfinii. Cu delfinii.” Mă privea dulce, zâmbea subtil şi venea lângă mine. De multe ori mă lua strâns în braţe şi stăteam aşa minute în şir fără să spunem nimic. Câteodată mă mai ciufulea şi mă pupa pe frunte. Mă alintă “copilă!”. Şi îmi place de mor! Îmi place să fiu copil cu el. Îmi place să mă adun în braţele lui, să stau cu capul pe pieptul lui şi să vorbesc ca un copil mic. El râde şi mă pupă pe frunte.

El îmi zice că ţine la mine, că sunt o prietenă bună… şi atât?! Eu, îi zic că îl văd ca pe un prieten bun, foarte bun. Unul cu care pot să fiu eu, aşa cum vreau, cum îmi place. Uneori e ceva mai mult şi se întâmplă să simt fluturi în stomac. Apoi mă trezesc la realitate. Sunt atât de multe lucruri care ne împiedică să fim împreună. Ştiu, ne complacem câteodată şi mai călcăm amândoi strâmb. Dar ne revenim după scurt timp şi ne întoarcem fiecare la viaţa lui. He’s my… almost lover.

E atât de tandru, de dulce… Şi-mi spune că nu sunt decât o bună prietenă. La fel şi eu lui. Care dintre noi minte? Amandoi? Niciunul?

Va urma…

p.s. jurnalul unei amintiri I

Ante-scriptum: E un post vechi, dar niciodata publicat. Incet-incet pun si cateva din drafts-uri.

Uneori suntem prizionerii propriei vieţi. Suntem nişte păpuşi mânuite de nişte păpuşari proşti care fac din viaţa noastră un dezastru. Umblă prin sertăraşele interzise, sparg uşi încuiate, calcă în picioare flori abia plantate. Şi noi? Şi noi stăm neputincioşi în faţa catastrofei ca nişte spectatori veniţi la teatru şi care nu văd altceva decât o piesă foarte proastă cu nişte actori slabi şi roluri absurde.

Alteori, ne autoflagelăm. Ne privim în oglindă. Nu ne place. Dar ce facem? Continuăm, nu? Cică aşa e bine. Îi luăm pe alţii în seamă dar pe noi nu ne băgăm în seamă. Cineva strigă din interiorul nostru dar noi nu-l băgăm în seamă.

Suntem nişte fiinţe stupide! Îi lăsăm să facă ce vor din noi, îi lăsăm să ne manipuleze, îi lăsăm să se joace cu noi de-a “ce-aş vrea să fac” sau “ce-aş fi  vrut să fiu”, ei uitând de sufletele noastre, de trăirile şi sentimentele care se revoltă în interiorul abisului fiecăruia. Chiar şi sufletele lor spun lucruri pe care deseori nu le iau în seamă.

Şi stai şi plângi şi suferi şi taci şi inghiţi. Poţi tu oare să spui ceva? Poţi oare să faci ceva? Poţi oare să îi înţelegi? Să înţelegi lumea? Să te înţelegi? E greu când raţiunea face un pas în spate, când vocea ce răsună în tot corpul e cea a inimii. E chiar atât de greu să poţi să uiţi? De ce? De ce nu poţi lăsa în spate lucrurile ce te fac să ştergi din nou o lacrimă din colţul ochiului? Mi-e atât de greu să înţeleg…

Am ajuns şi eu în sfârşit acasă de la Bucureşti. Mi-am tras puţin sufletul dar nu prea mult, că mi-era şi dor de blog şi oricum… trebuia să recuperez.

- Deşi unii spun că a fost cam aiurea, mie mi-a plăcut. Nu m-a interesat dacă o să câştig, mai degrabă am fost acolo ca să cunosc lume multă şi… bună + să-mi revăd câţiva prieteni.

- Nici nu ştiu cu cine să încep. Ba! Cu Cristinica! Merită un premiu, vă zic! A găsit un suflet pierdut undeva pe scările de la metrou – Eroilor. Mulţumesc!

- Am cunoscut şi gaşca veselă de pe tuităr. Nişte persoane faine rău: KorinnaMS (zâmbăreaţă rău! Şi sexi! Cea mai…!) şi Cătălina Bănică (a plecat cam repede) pe care iniţial le confundam (hai mă, numele lor încep cu C, d-aia!) Ionuţ Bunescu (care făcea mişto-uri referitoare la faptul că eram cam… în minoritate şi care, apropo, are nevoie de nişte voturi, aici! Poftim Ionuţ, să mai faci tu mişto acum! :p),  Bimus, Andrei (Banditul), Cart00n (not so Evil precum spune Cristina.), Carmen Rusu şi T3mb3. Mai târziu s-a alăturat şi OLiX (Mulţumesc!!!).

- Piticu m-a surprins salutându-mă zâmbitor. Piticule, ştiam bine cine eşti, doar că m-ai luat pe neaşteptate. )

- Citez Zoso: “Să ştii că un suflet pierdut e bun!”. Mulţumesc!

- Am pozat M-am strâmbat şi pentru Artistu (pe care iniţial nu l-am recunoscut. Scuze!):

- Am revăzut-o pe Ralu. De data asta într-un total alt cadru şi din nou, m-a suprins într-un mod plăcut. E o gagică faină, va zic io!
Prietena ei ne-a făcut poze pentru tilllate.com!

- Am schimbat câteva cuvinte şi cu Mihai, asta după ce am strigat de câteva ori când el era pe scenă (se vede/aude în înregistrarea lui eCostin de pe refresh.ro. Vezi minutul 01:36 când Mihai îmi trimite înapoi inimioare şi pupici. =)) ) Mitză, ziceai ceva de un autograf? Haha! (Off: Iliana, i-am transmis salutările tale! :p)

- La concertul Hi-Q am dansat prin faţă cu Păndutzu (căruia i-am şi confiscat pălăria aia şmecheră pentru câteva minute bune), Ariel (pe care chiar doream să îl cunosc + care s-a strâmbat la poza cu mine!) + alţi 2 băieţi pe care oricât de mult m-aş chinui nu îmi amintesc cine erau, iar undeva mai în spate cu Cristinica şi Tembe.

- Am dansat un “bluz” şi cu Buddha! De atunci nu mai dorm, nu mai mănânc…

- Am apărut şi pe who i’d like to date fuck map. ) Dar “nu ştim” cine m-a pus acolo. (Nu bre, nu am fost eu. N-am ajuns chiar atât de rău încât să mă scriu chiar eu!)

- M-am salutat şi cu Cabral (care deşi a zis un lucru, după “decernarea premiilor” s-a făcut dispărut. Şi el, şi Dânsa, care apropo, nu mă mai recunoscuse. Păi se poate? Tocmai pe mine? Glumesc.), Miruna (sibiencele n-au reuşit sa se întâlnească deloc în oraşul natal, capitala fiind însă locul de meet al celor două!:)) ), Simona Stănescu, Pyuric (drăguţă şi zâmbitoare ca întotdeauna – Felicitări Monden.Info!), Anca_n, iLL (aka Nenea Bolnavu’, haha!), Dheo (care pe la vreo 1, când deja se mai golise Fabrica, spera ca totuşi lumea să nu plece de la RBF. El avea tren la 6 dimineaţa), Ciupercuţa (aşa mă bucur că ne-am cunoscut în sfârşit!), Marian Sarău (de la care aştept nişte poze.)…

- Referitor la organizare, la câştigători şi altele, s-au zis deja multe. Şi bune, şi rele! Mie mi-a plăcut că a fost a social event!

- Înafară de roblogfest, scurta mea şedere la Buc. a fost foarte… BRIGHT and HAPPY! I’ll be back soon!

- [ de completat în caz că-mi mai aduc aminte ceva ]

p.s. E prima dată când pun nişte poze clare cu mine pe blog. Uu!

p.s. 2. Am ajuns acasă la Sibiu cu nişte ticuri verbale în plus. Cel mai evident este “frate”-le Cristinei.

Later Edit: Dammit! Multe “care”-uri (pron. interog.), right?

Later Edit2: Şi ca o tâmpită ce sunt am uitat de ceva: VĂ MULŢUMESC pentru voturi. Locul 13 este foarte mulţumitor pentru mine. Merci!

Ne întâlneam întotdeauna în parcul de lângă casa mea. Ştii, parcul acela frumos înflorit şi cu pârâul care trece prin el… Ah, stai! Defapt tu nu ştii. Nimeni nu ştie. E parcul nostru. Al meu şi al lui. De multe ori venea şi mă lua de acasă. Suna la uşă şi deşi era invitat înăuntru, alegea să mă aştepte pe scările casei mele. Uneori se ducea în grădină şi stătea pe balansoar până coboram eu. Era un băiat foarte ingenios! Nu ştiu cum făcea că mereu scotea de la spate câte o floare, aşa, când nu te aştepţi. Îi plăcea să facă surprize şi mie îmi place să mi se facă surprize. Odată a venit la cinci dimineaţa după mine, mi-a spus să îmi iau câteva haine şi m-a urcat pe motor. Da, are un motor superb, o bijuterie mai veche, amintire de la tatăl său. Revenind, ştii unde m-a dus ? La mare. Ştiam că îmi place marea, că acolo mă întâlnesc eu cel mai bine cu…mine, ştia de relaţia mea specială cu marea, delfinii, stelele… Unii ar fi zis că sunt nebună dacă le-aş fi povestit cât de mult cred eu în stele, în mare, în lucrurile astea magice şi întâlnite mai mult în poveştile din copilărie. El nu. El mă privea cu ochii mari şi-mi sorbea fiecare cuvânt. Ar fi făcut orice numai să nu mă vadă tristă. Nu mi-a zis-o el, mi-am dat eu seama. Nu îi plăcea să vorbească despre sentimentele lui. Rareori se întâmpla să îmi spună că mă iubeşte. Defapt, nu a spus-o niciodată. Din  mai multe motive. Era de părere că “te iubesc!” şi-a pierdut însemnătatea pentru că acum toată lumea spune asta deşi nu o simte. Aşa că a ales să nu vorbească prea mult ci defapt să arate prin fapte că simte. Da. Era atât de grijuliu! Când am fost internată în spital a stat zi şi noapte lângă mine în salon. Ar fi intrat şi în sala de operaţie dacă l-ar fi lăsat doctorii.

Uneori am impresia că defapt EL a fost un vis. Oare…?

Va urma…