Mi-am pierdut inspiraţia. Găsitorului, recompensă!

Ştii, uneori îmi vine un chef uimitor de a scrie. Şi nu ştiu ce… n-am inspiraţie. Aş putea scrie zeci de poezii despre tine A. care mă iubeşti, dar eu pe tine nu; sau despre tine I. pe care te admir… in secret; sau despre tine M. pe care te iubesc, dar tu pe mine nu;sau despre tine O. care mi-ai fost mereu alături; sau despre tine R. care mă placi dar nu ştii cum să te apropii de mine; sau despre tine M. care mă consideri o prietenă bună.

Sau despre colega de bancă, proful de română, pisicile din faţa blocului, tipa care se uită tot timpul încruntat la mine, ş.a.m.d.

Dar nu… simt că ar trebui să scriu despre altceva, dar nu găsesc subiectul potrivit! Până atunci, BeRightBack pănă găsesc acel ceva pe care îl caut! Revin curând, promit, că oricum nu pot sta mult fără blog! :D

Urmează un post ceva mai personal (şi care e scris în lipsa inspiraţie pentru altceva), asta în caz că nu te interesează detaliile (plictisitoare) din viaţa mea.

Ieri am fost la concert. Au fost multe nume (unele cunoscute şi internaţional) dar eu m-am dus în special pentru Vama, dar am rămas până la sfârşit. It was fun!

Vama. Îi iubesc pe băieţii ăştia. Am cântat la unison cu ei. Deşi eu duc lipsă de voce (din motive întemeiate: o cruntă răceală), m-am chinuit cât am putut şi am cântat alături de Zuzutina (pe care am pus-o să înveţe melodiile de pe noul album, special pentru concert) & Co. Am doar 18 ani, Pe sârmă, Dumnezeu nu apare la ştiri, Tata taie porcu (our favorite), Cârtiţa (mi s-a făcut piele găinii) şi maaaai ales SUFLET NORMAL! Vama, nota 20! Scurt, dar de efect!

Cred că e prima dată când îmi arăt atât de tare devotamentul faţă de o trupă (ah, Enrique se exclude!). Vama (Veche) mi-au plăcut dintotdeauna. Îmi aduc aminte că acum ceva ani am visat că era mare concert în Sibiu şi că ai mei nu mă lăsau să merg şi eu. Mă trezisem cu lacrimi în ochi. Ca să vezi, ce fană infocată se ascunde în mine! :P
Aaa, apropo de Vama, Andreea, ai mai venit la Sibiu? Aşa de rău îmi pare că nu ne-am mai întâlnit.

După Vama, a urmat o pauză de vreo oră, când s-au făcut nişte extrageri la o tombolă (mai bine îi mai lăsau pe Tudor & Co. să cânte), apoi:

Voltaj, unde am sărit mult şi tare!
Dr.Alban, unde ne-am dănţuit şi ne-am clătit ochii la cei doi dansatori de pe scenă! (erau doi negri!!))
Holograf, unde am devenit, mai melancolică… şi-am sunat-o şi pe Cristinica să asculte “Şi dragostea meaaaa, va fi doar a taaa!”
şi don’şoara Ruslana, unde ne-am lipit de o altă gaşcă nebună şi am făcut un sincron de invidiat!

M-am întâlnit cu o mulţimeeee de lume, dar mai ales, tre’ să precizez că m-am vorbit 2 minute cu No, după concert cu Călin şi în jumate de concert am făcut schimb de priviri şi zâmbete -la un moment dat a şi încercat să îmi zică ceva, dar era mare gălăgie- cu clona (sau fratele geamăn) a lui eCostin. La un moment dat chiar credeam că e el. :))

În concluzie, concertul a fost foaaarte mişto! Piaţa Mare a fost plină ochi. Nu am mai văzut-o aşa de la concertul cu Scorpions din iarna trecută. I had a lot of fun… even if i’m again.. single! :))

Pe sfârşit vă las o melodie care mă duce cu gândul către o zi de vară însorită, o mulţime de prieteni; noi, o maşină şi o autostradă goală şi la floarea soarelui. O melodie ce mi se potriveşte acum, zic eu. :)

Have a nice Sunday!

Amy MacDonald – This is the life

Niciodată nu am putut să o privesc în ochi. Mi-era frică… îmi era frică de faptul că m-aş putea întâlni din nou cu privirea ei aspra şi înceţoşată.Avea nişte ochi de un verde incredibil de tăios…
Niciodată nu mi-a plăcut cum m-a privit, cum mi-a vorbit… De fiecare dată când vorbeam, ajungeam la certuri mari, zbierete, fugă de acasă… urât. Mi-e greu să îi spun “mama”, adică îmi era. Acum nu mai e. Retreg atât de mult faptul că a plecat şi nu mi-am cerut iertare, nu mi-am luat rămas bun..
Mamă, te rog să mă ierţi!
O iubesc. Doar acum înţeleg şi simt legătura dintre noi două; indiferent de certuri, bătăi şi vorbe duse la extrem. Acum o vreau aici. Vreau să mă bucur de faptul că o am, că e cu mine.

mamă, mă auzi? iartă-mă! te implor să mă ierţi! eu te-am iertat, nu îţi mai port ranchiună. nu pleca! stai aici! eu te iubesc! mă auzi, mama?

i.a.r.t.ă. m.ă.

p.s. Îmi e dor de mama!

Perioada copilăriei a fost poate cea mai frumoasă dintre cele trăite până acum. Trăiam într-o epocă fără griji, parcă într-un glob de sticlă şi nici un rău nu ne putea atinge, iar tot ce făceam era să ne jucăm cu ceilalţi copii. O perioadă pe care o numesc adeseori “de-a v-aţi ascunselea”. De ce? Pentru că aşa se numeşte şi jocul mai mereu prezent în zburdălniciile noastre.

Îmi amintesc cu mare plăcere cum ne strângeam în seri calde de vară, câteva zeci de copii din tot cartierul şi ne jucam până când se auzeau din toate colţurile, voci îngrijorate ce ne chemau în casă.
Regulile jocului sunt ca cineva “să pună capul”, adică să fie pe post de căutator şi să numere până la un anumit număr. Restul copiilor se ascund. “Căutatorul”, să-l numim aşa, trebuie să îi.. caute. Ultimul copil care va fi găsit va fi următorul care va cauta.

Bineînţeles că la fel ca în aproximativ orice joc, se şi trişează. Mulţi se ascundeau mult prea departe încât nu puteau fi găsiţi, alţii încercau să nu se nimerească ei la căutat… De multe ori, mulţi dintre noi schimbam între noi o şapcă, o bluză pentru a nu fi recunoscuţi. Atunci când cel care căuta ne confunda, mai căuta încă o dată.
Mie îmi plăcea să “pun capul”, să caut. Îmi plăcea faptul că atenţia mea acordată deja jocului, era de data asta dublată. Trebuia să fiu şi mai atentă ca nu cumva, cineva să vină prin spatele meu. Pe lângă această calitate, spun eu, de atent trebuia să mai dispui şi de o anumita condiţie fizică pentru a putea fugi destul de repede.

Îmi aduc şi acum aminte că aveam cele mai ciudate ascunzători. Sub maşini sau prin remorcile lor, în copacii mai deşi, în iarba mai înaltă… Îmi plăcea, era amuzant şi destul de palpitant, atunci.
“De-a v-aţi ascunselea”. Jocul copilăriei mele, joc care-mi aduce mereu un zâmbet larg pe buze, joc care mi-ar face mare plăcere să-l mai… joc. La propriu; că la figurat o facem cu toţii, de multe ori însă fără să ne dăm seama. Ne ascundem deseori de cei din jurul nostru, de adevăr, şi încercăm să trişăm, cu gândul ca doar nouă să ne fie bine. Ăsta e un joc pentru laşi, vorbind la figurat, însă la propriu, e jocul copilărie mele… şi poate şi alei tale.