De multe ori suntem atât de prinşi în ceea ce facem că nici nu ne mai bucurăm de viaţă şi de lumea din jurul nostru. Adeseori spunem că suntem prinşi într-o lume paralelă cu cea pe care o ştiam. Aşa am fost şi eu pentru o zi. La propriu. Deşi pare ciudat, chiar aşa e.
E un clişeu mult prea des folosit, ştiu, dar chiar am fost în lumea copiilor. . . De cum am ajuns acolo am simţit un aer proapăt ce-ţi dădea o stare de bine. La intrarea în această lume, era un gard în faţa căruia stăteau 2 copii. O fetiţă blonduţă cu ochi albaştrii, cu codiţe şi rochiţă roşie ce oferea câte un balon fiecărui venit şi un băieţel într-o salopetă verde şi cu o bască neagră în cap, căruia trebuia să îi laşi zâmbetul tău, ca şi garanţie că nu vei strica nimic acolo. Din câte am vâzut, eram singura străină care intra acolo. Restul, erau de-ai lor.
Din faţa gardului nu-ţi puteai imagina de ceea ce vei întâlni acolo. Dar pe bune dreptate că lumea copiilor e cea mai frumoasă! De cum intrai erai întâmpinat de 2 fetiţe în rochiţe scurte portocalii ce te întrebau dacă ai nevoie de ajutor şi-ţi ofereau o hartă, pentru a nu cumva să te rătăceşti. Harta era frumos colorată şi pline de desene. uşor de înţeles pentru oricine.
Căsuţele lor erau în forma de flori şi fluturi. Nu aveau maşini, mergeau toţi pe tricicletă. Şcoală, din câte am înţeles aveau, învăţau după “Primul meu abecedar”. Aveau şi o bibliotecă. Puteai să împrumuţi pentru 3 zile basmele lui Andersen sau chiar Capra cu trei iezi a lui Creangă. Aveau şi cărţi de colorat, dar acolo aveai voie să colorezi doar o filă.
Trecând mai departe, pe stradă mergând agale şi fiind foarte uimită de norii şi soarele ce aveau chip, m-am ciocnit de un copilaş. El îmi ceruse, mai uimit decât eram eu de toată experienţa, să-i spun cine sunt şi de unde vin, pentru că de foarte mulţi ani nu au mai văzut un om străin la ei. După ce i-am povestit drumul meu către mirifica lor lume, piticul s-a oferit să-mi arate lumea lor şi cine sunt ei. Mulţi copii ce nu fac decât să se bucure de existenţa lor. Nimeni nu era şeful sau subalternul altuia. Toţi erau la acelaşi nivel, toţi erau cei mai buni prieteni, iar când era vorba de reguli, le respectau. Regulile, erau nescrise, dar fiecare se năştea cu ele deja ştiute. Erau nişte legi dintotdeauna.
O zi întreagă m-am plimbat fără a simţi măcar o clipă vreo grijă, tristeţe, oboseală sau disconfort. Se vedea pe faţa mea că zâmbesc, deşi zâmbetul mi-era lăsat la poartă. Eram fericită… cum nu mai fusesem de foarte mult timp. De când eram şi eu aşa ca ei, poate! Băieţelul, ghidul meu, mi-a povestit că e foarte mirat că am fost lăsată să intru pentru că, au mai avut şi alţii oportunitatea de a intra în lumea lor, dar nu au ştiut să profite de ea, sau deja era mult prea târziu şi până şi acea urmă de copilărie ce trebuie să existe mereu în noi, murise. Mi-a spus că, sunt lăsaţi să intre doar aceia care încă mai sunt copii, măcar undeva în adâncul sufletului şi care ştiu să aprecieze copilăria prin simpla ei formă.
Se făcuse seară. Dar nu ştiţi cum, şi sunt sigură că vreţi să aflaţi. În capătul strâzii, locuiesc 3 copii responsabili cu schimbatul zilei şi a nopţii. Ei au o scară şi de fiecare dată, la un anumit interval se urcă, îl iau pe Domnul Soare şi o urcă pe Domnişoara Lună, sau invers.E amuzant să vezi că se întâmplă asta…
Aş fi vrut atât de mult să rămân, s-au adunat toţi acei pitici inocenţi pentru a mă face să rămân, însă am fost conştientă de faptul că trebuie să mă întorc acasă. Înainte să plec însă… mi-au dăruit flori ce nu se ofilesc niciodată, o mulţime de râsete şi zâmbete, toate puse într-un borcan mare, şi fiecare cu etichetă… şi multe îmbraţişări. A fost atât de frumos. Probabil că o îi mai vizitez… curând.
Nu o să vă dezvălui modalitatea prin care am ajuns acolo. De ce? Pentru că îmi teamă că o să ajungă un om fără strop de copilărie în el, care o să facă în aşa fel încât să distrugă acea lume. Şi atunci, totul se va sfârşi. Atât pentru copiii aceia, cât şi pentru cei care suntem azi, şi cei care vom fi mâine.
Loading ...