Protected: Interviu 29.07.
Enter your password to view comments
Enter your password to view comments
Întuneric. Se aprinde încet o lumină în mijlocul scenei – Un bărbat îmbrăcat cu un tricou alb cu dungi orizontale negre, blugi negri şi bocanci maro priveşte undeva în depărtare. Preţ de câteva secunde nu se întâmplă nimic. Apoi, începe să se audă sunetul ploii din ce in ce mai tare. Bărbatul tresare şi se uită puţin speriat în jur. Se ridică şi fuge spre marginea sălii uitându-se în public. Lumina îl urmează, stingându-se încet. În colţul din dreapta al scenei apare un pat de spital şi acolo, un suflet de fată cu păr bălai, ochi albaştrii, cu o rochie albă, lungă, zvâcnind şi zbătându-se cu putere. Ploaia se înteţeşte, bătăile unei inimi se aud tot mai puternic şi mai rapid. El fuge înspre ea, o ia în braţe şi dansează. Ea nu poate sta pe picioare. Bărbatul o sărută lung. Pe fundal se aude “Hallelujah” de Jeff Buckley. Ea prinde putere, se desprinde din braţele lui şi începe să danseze alături de el.
Melodia se termină, ea cade la pământ zbătându-se. El o ia din nou în braţe, o sărută, dar ea nu-şi mai revine. Plânge şi se zbate în braţele lui de durere. Cad amandoi la pământ. Bărbatul continuă să o ţină la pieptul său. O sărută de zeci de ori şi nimic. Muzica începe să cânte din nou, fata nu reacţionează. Plânge şi scoate urlete surde – o doare. El nu-i dă drumul. Începe să plângă şi el, să zbiere… O iubeşte. Îl doare la fel de tare văzând-o cum suferă.
Lumină difuză, amandoi îmbrăţişaţi, plângând… Îl poţi auzi pe el strigând şi ploaia curgând. Apoi totul se opreşte. Pe scenă îşi face apariţia un bărbat ce seamănă cu un doctor însoţit de un altul. Primul se îndreaptă spre fată, fiind luată cu forţa din braţele iubitului, cel din urmă fiind imobilizat de cel de-al doilea bărbat. Doctorul o aşează pe pat şi se uită spre public: Sufletul ăsta ar trebui hrănit cu cianură. Dacă nici morfina nu-şi mai face efectul atunci asta e tot ce mai rămâne de făcut. Pregătiţi seringa, aduceţi formolul şi o fundă neagră!
El zbiară: Nuuuu!. Lumina se stinge. Se trage cortina.
Vreau să pot scrie fără să mă opresc la fiecare 5 secunde. Vreau să nu mai existe blocajul ăsta care cică se vrea a fi auto-apărare. Aiurea. Cred că am să mă duc la sfârşitul oraşului ăstuia unde voi sta cocoţată pe un nor, şi un domn îmbrăcat la frac îmi va cânta la pian tot ce îmi doresc eu. Va începe cu “Claire de Lune”, “Ballade Pour Adelline”, îmi va cânta chiar şi “Simply The Best” şi va încheia cu “Everything I Do”. Am să stau acolo până când am să mă simt mai bine şi-am să fiu hotărâtă să îndrept lucrurile. Am să beau limonadă la nesfârşit şi am să te privesc pe tine cum îl asculţi pe acelaşi domn în frac ce cântă la pian… Ţie îţi sună muzica altfel, ştiu. Avem ritmuri diferite şi fiecare dansează cu ego-ul lui. Mă voi conforma cu asta cu timpul. Deocamdată am să te privesc doar. Îmi ajunge asta pe moment. Tu să zâmbeşti doar, da?
p.s. în vacanţă oraşul e mai vesel, bucură-te!