Suflet Pierdut

Să zâmbim, aşadar! Viaţa e atât de scurtă, întotocheată şi surprinzătoare… Oameni buni, fiţi egoişti pentru câteva clipe! Găsiţi-vă câteva clipe pentru voi. Aveţi grijă de voi. Fiţi mai precauţi, nu vă lăsaţi sufletele la vedere. Lumea asta e plină de zmei. Ei ar putea veni de nicăieri şi vi le-ar rupe bucaţi, bucăţele. Protejaţi-vă de umbrele astea, nu le lăsaţi să vă domine! Dacă într-adevăr se întâmplă să o păţiţi, nu disperaţi. Ştiu că nu mai avea răbdare să construim puzzle-uri, poate nici măcar pe cele ale sufletelor noastre… Uneori suntem atât de comozi că luam totul de-a gata: pe noi, pe cei din jur. E nevoie de răbdare şi puţină voinţă. Un zâmbet de s-ar strecura, ar fi minunat. Apoi o să vedeţi că totul o să înceapă să capete formă şi culoare. Frântură cu frântură, bucăţică cu bucăţică. Totul va reveni apoi la normal. Dar nu se va ajunge acolo şi voi ştiţi bine asta. Aveţi grijă de voi, vă rog! Şi… zâmbiţi, viaţa nu e aşa o curvă, totuşi. Trebuie doar să o împingi şi tu, puţin, de la spate în direcţia bună. Uneori tind să cred că oamenii îşi fac singuri norocul.

Hai că nu-i aşa de rău!

Făt Frumos a murit.

- O şosea mărginită de un lan de grâu. Cer albastru întrerupt de nori mari albi. Un om pe mijlocul şoselei. Un câine. Mort sau viu. Accidentat sau leneş. Un copac pe marginea drumului. O păpuşă veche din cârpă.
Imaginează-ţi!
TU eşti şoseaua, sau cerul, sau omul. Poţi fi un câine, mort, viu, accidentat sau leneş. Copacul. Poţi fi chiar el, sau poţi fi păpuşa veche din cârpă aruncată într-un şanţ.
În fond şi la urma urmei cine te mai cunoaşte? Cine ştie cu adevărat cine eşti? Nici tu nu mai ştii exact ce eşti, în ce substanţă şi formă de mai găseşti, pe ce lume mai exişti.
Ce spui de EA? Unde ai încadra-o?

- EA?
- Da, chiar ea. Unde e ea?
- Ea e acolo unde nu sunt eu.
- Ce spui?
- Ea e complementul meu. Uită-te, o vezi? Eu pot fi şoseaua. Închisă la culoare, fadă, cu multe gropi. Ăsta sunt eu. Dar ea?  Lanul de grâu se pierde în părul ei, cerul s-a prins în mrejele ochiilor ei, iar norii… norii sunt lumina privirii ei.
- Un om pe mijlocul şoselei. Cine e?
- Sunt eu, nu mă recunoşti?
- Plânge?
- Da. E trist. O tristeţe dureroasă îl apasă.
- Şi apare un câine.
- …şi-a murit.
- Păi nu era om?
- Păi nu ai zis tu că e câine?
- A murit?
- Da.
- De ce a murit? De ce nu a luptat?
- Tu te-ai mai lupta chiar dacă n-ai mai avea pentru ce?
- …
- Până şi copacul ăla de la marginea drumului. Îl vezi? E singur, trist. Aproape că e ofilit.
- De tristeţe?
- De tristeţe.
- Şi păpuşa?
- Aş vrea să fie ea. Sau cel puţin să o întruchipeze pe ea. Măcar să existe acolo fizic lângă mine, dacă tot a plecat.
- Lângă tine?
- Păi n-am zis că-s mort?
- Nu era câinele ăla?
- Sunt eu.
- Şi peisajul? Unde mai e toata frumuseţea?
- Sunt ei doi. El zace mort de durere şi tristeţe. Ea a plecat, lăsând în urmă doar o păpuşă veche de cârpă.  Povestea lor stă scrisă pe frunzele unui copac singuratic lângă o şosea mărginită de un lan de grâu. Ea îl veghează de sus. Poţi vedea asta pe cerul albastru interupt de acei nori albi.
- S-au iubit?
- Mult.

* Asta e o încercare pentru concursul susţinut, acum ceva timp, de către Tudor Chirilă.

“Bună dimineaţa!” îmi spunea o voce caldă într-o dimineaţă de martie în timp ce pe obraz simţeam sărutarea-i suavă. Am reuşit după câteva clipe să deschid ochii. Nu visam? Stătea în faţa mea cu un zâmbet pe care îl adoram şi o privire care mă încălzea. Avea în braţe o tavă cu micul dejun. Suc de portocale, pâine, unt şi dulceaţă de… trandafiri. A, şi un trandafir adevărat. Mi-a fost teamă să clipesc. Întreg decorul era scos, parcă, dintr-un film hollywoodian încât pentru o clipă am crezut că sunt protagonista unui nou film care mă va face celebritate peste noapte. Am închis ochii, am strâns în pumn colţul păturii. O clipă a durat şi-o mână caldă mi-a desfăcut cu tandreţe pumnul. Am deschis ochii, el era încă acolo. Atunci am realizat că nu e vorba de nici o peliculă de mare proporţii, nici de un vis. Trăiam un basm, eram o prinţesă iar prinţul meu era un adevărat… prinţ. Realizând toate aceste lucruri, i-am sărit în braţe, fără a mă mai gândi la orice. L-am strâns tare în braţe plină de dorinţa de-al săruta în semn de mulţumire. Mulţumire pentru faptul că exista atunci, acolo. El m-a indepărtat din braţele lui râzând zgomotos. Nu mă ignora, nu era vorba că nu-mi impărtăşea sentimentele, era doar stângăcia mea care-şi făcea din nou simţită prezenţa. Eram pe punctul de a vărsa paharul şi tava micului dejun pregătite cu atâta drag şi migală de el. Mi-a ciufulit părul chicotind iar eu i-am scos ca un copil râzgâiat limba. Mi-a întins tava în braţe rostind doar un scurt “Mai multă atenţie, te rog.” Am râs, înghiontindu-l. S-a încruntat indicându-mi cu mare seriozitate tava cu mâncare. Amuzată mi-am îndreptat privirea spre rodul încercării lui matinale de a mă impresiona, căutând acel ceva cu care să încep, când… am observat că tulpina trandafirului era înconjurată de un mic disc argintiu ce strălucea. Era…? Era ceea ce credeam eu? L-am privit şi mai zâmbitoare iar el a dat surâzător din umeri îndemnându-mă la… acel mic lucru. Mic? Era ceva mare şi important pentru mine. Am ridicat trandafirul, am scos inelul şi l-am rugat să mi-l aşeze frumos pe deget. Imaginea-mi tremura, lăcrimam. Plângeam, chiar. Dar râdeam în acelaşi timp. Erau lacrimi de fericire. M-a sărutat că abia mai ştiam că trebuie să mai şi respir, apoi i-am sărit în braţe ca un mic pui de pisică. Când m-am dezlipit de el, privirea mi-a fugit pe tavă. În locul în care fusese aşezată floarea, stătea scris foarte caligrafic: “Povestea abia acum începe.”

Ma infioară gândul că n-ai mai veni aici. Te văd mereu în mine, te văd mereu în soarele de pe cer, în frunzele copacilor.

Vii mereu în ascuns în zori să mă urmăreşti cum dorm. Te apropii de mine, îţi simt respiraţia pe gâtul meu dezgolit şi tresar. Puteai fi o reverie, puteai să dispari. N-ai făcut-o. Lumina a pătruns de după perdea şi s-a revărsat peste chipul tău alb şi rece ca de piatră. Şi te îngheţi într-o statuie. Parcă mi-e teamă să te ating. Vei apune? Suflu uşor peste obrazul tău şi o roşeaţă începe să-l cuprindă. Deschizi ochii. Sunt calzi, se scaldă în nisip auriu. Îţi ating uşor, cu buricele degetelor, tâmpla dreaptă şi… suspini. Din privirea-ţi se revarsă acum marea. Te apropii de mine. Un centimetru ne desparte. Închid ochii şi tu începi să schiţezi cu nasul trăsăturile feţei mele; cobori în jos pe gât şi rămai acolo, cu faţa lipită. Mi-a fost atât de dor de tine, de noi. Dacă n-aş ştii că eşti atât de fragil, te-aş strânge în braţe. Te odihneşti pe pieptul meu dar când ridic mâna să o trec prin părul tău… te-ai evaporat deja. Am rămas singură acum, în camera mea, mai rece ca niciodată. Oare când vei mai răsări?